...mmmneata!

Suna alarma, intind mana si o aman pentru 5 minute, apoi se repeta actiunea cam de...de cat de mult ma tine somnul legata de pat. Prin urmare alarma este setata cu cel putin jumatate de ora fata de ora efectiva de trezire.

Dupa toata desprinderea asta greoaie de somnul matinal, eu iubesc diminetile. Totul se petrece ca un intreg ritual, cu descantece de mult stiute si repetate cu strictete, iar in cazul in care se sar etape parca nu functionez corect.

Trebuie sa simt cum totul se trezeste, sa vad soarele cum rasare si arunca raze pe jumatatea de bloc din fata ferestrei mele (acum toamna pt ca rasare mai tarziu, nu sunt extrem de matinala :D ), sa aud televizorul de la vecinul din stanga si sa-mi fac un mic rezumat al stirilor pana sa aprind eu propria cutie cu oameni si informatii de cernut, sa-mi potolesc foamea matinala de copil rasfatat (cereale cu lapte pentru ca eu tot mai am de crescut) in timp ce ascult nebunia cotidiana prezentata foarte dramatic si prost pe diferite posturi, culminez de fiecare data prin „a da cu banul” in privinta vremii prezentate de catre „ Busu’ ”.

E ciudat ca toata energia asta matinala se reduce rapid daca nu este intretinuta ulterior psihic sau fizic si somnul isi revendica repede teritoriul pierdut in prima batalie, prin urmare dupa minutele bune petrecute pe drumul spre munca, ajung cu o figura un pic dubioasa si abia scoasa dintre perne la birou.

Buna dimineata si... HAVE A NICE DAY!

Oamenii de calitate raman pentru totdeauna...

Am tinut foarte mult sa vad ceremonia de deschidere si incheiere a jocurilor olimpice, dar cum mi se intampla de cativa ani…raman fara timp. Prin urmare in ziua deschiderii eram dupa o saptamana extrem de aglomerata si cand am simtit imbierea patului nu am putut rezista tentatiei si am adormit, iar in ziua incheierii am iesit in oras (eh, asa ajung sa imi aduc aminte de ce pretuiesc internetul), asa ca le-am vazut ulterior desfasurarii lor, respectiv marti seara se incheiau pentru mine jocurile olimpice.

Auzisem deja destule pareri legate de aceste ceremonii, in special despre incheiere, asa ca sentimentul de curiozitate era evident la cote destul de mari si s-a declarat extrem de multumit.

Incheierea a fost o imbinare de voci bune, consacrate, vechi sau noi si un spectacol exceptional de lumini, atingand un apogeu foarte bine definit prin “prezenta reinviata” a lui Freddie Mercury si aparitia, marcata de trecerea timpului, a lui Brian May (solo-ul sau la chitara a fost genial! \m/) si Roger Taylor.

Insa, cel mai mult m-a impresionat reactia publicului in momentul aparitie pe ecran a lui Freddie, cu “trilurile” sale din concertul de pe Stadionul Wembley ’86. Mi s-a parut ca o “pastila a timpului”, ingropata in anul ’86 si deschisa in acel moment, iar o data cu deschiderea ei “showman-ul”, publicul si toata atmosfera de atunci au fost cumva teleportate in prezent.

Totul a parut ca un omagiu oferit din suflet pentru tot ce a insemnat si inseamna (foarte mult si dupa trecerea anilor) trupa Queen si geniul vocal Freddie Mercury.

Dupa ce am admirat tot spectacolul am fost coplesita de un sentiment ciudat de tristete si oarecum de regret…oamenii de calitate raman pentru totdeauna, insa de unii eu nu o sa ma pot bucura niciodata decat sub forma acestor “pastile ale timpului”.

Cinema Patria

Cu toate ca sunt de 4 ani in Bucuresti, abia aseara am ajuns pentru prima data la un film la Cinema Patria.

Prima impresie extrem de impregnanta pentru mine a fost mirosul inconfundabil de sala veche, catifea si mochete ponosite, plus o usoara aroma de mucegai ce da bataie de cap angajatilor.

Intrarea foarte draguta m-a dus repede cu gandul la un timp indepartat si asteptam sa vad un casier imbracat specific si foarte amabil, insa doamnele (dragute si amabile pentru respectiva ora) ofereau un contrast puternic locului.

Indrumati fiind de una dintre ele ajungem in partea de jos a salii, unde sunt dezamagita de faptul ca toate locurile sunt goale, doar o gasca micuta si galagioasa, intr-un mod un pic obraznic, incerca sa-si dea seama unde sa se pozitioneze mai bine (doar aveau de unde sa aleaga).

Aroma de catifea ma inconjoara in momentul in care ma asez pe unul dintre scaunele comode as spune pentru timpul care a trecut peste ele. Nu apuc insa sa ma familiarizez prea bine cu spatiul, pentru ca insotitorul meu imi spune sa vin dupa el sa-mi arate ceva (deh! asa se intampla cand te leaga amintiri de varsta frageda de un loc si ai pierdut sirul datilor in care l-ai vazut). Il urmez cu atentia marita sa nu cumva sa ma impiedic de scari inalte, cu amintirea salilor de mall in minte, insa constant finetea cu care se face trecerea de nivel si spre iesire.

Urcam pe o scara circulara, ajungem intr-un hol micut cu canapele si fotolii, vedem intrarea spre locurile de la balustrada, dar ma opintesc un pic in momentul in care vad un "strajer" adormit pe unul din corpurile de mobilier. Ma amuza imaginea si ma simt ca un infractor care se furiseaza pe langa paznic.

Dupa tot drumul asta, incep sa zaresc vechiul ecran si realizez usor, usor dimensiunea impresionanta a salii. Wow! Chiar e superb si impozant locul, si cand ma gandesc la faptul ca pot sa sustin asta doar in urma studierii lui intr-o lumina difuza, mi se pare si mai impresionant.

Calitatea imaginii si a sunetului, recunosc ca are nevoie de imbunatatiri, dar intr-un final parca si aceasta schiopatare isi are farmecul ei in atmosfera locului.

Per total, am descoperit un loc ce vibreaza in felul si ritmul sau, parca un pic blocat undeva in deceniul sau.

Era si cazul…

De la ultimul post intru sa imi verific blogul sa vad daca s-a plictisit careva si s-a gandit sa-l stearga din lipsa mea de activitate…se pare ca nu. De fiecare data ma uitam, reciteam postarile, mi se facea dor sa incep sa vad cum curg cuvintele pe ecran si totusi nu ma apucam sa scriu (crazy woman).
Astazi am intrat sa citesc blogul unui prieten si cand ma uit la sectiunea “Citesc...din cand in cand”, raman uimita: blogul meu!!!
Damn! Instant ma agit foarte tare si o voce incepe sa urle:” Ce naiba e in capul tau?! Trebuie sa te intorci cu picioarele pe pamant si sa te intorci la a fi tu”.
Asa ca imi pastrez calmul, ma duc si imi pregatesc o cafea si in timpul asta ma gandesc cum ar trebui sa sune “revenirea”…hmm…adjudecat: trebuie sa fiu eu.