"Radacinile" fiintei mele

Iubesc calatoriile, sa vad locuri noi, sa fiu activa si sa nu stau mereu in acelasi loc si totusi de cateva zile nimic nu ma atrage mai tare decat sa ma reintorc in locul in care m-am nascut, locul pe care il stiu atat de bine, incat nici nu trebuie sa deschid ochii si totusi ma pot deplasa fara probleme. Vreau sa simt iar caldura cuvantului "acasa", sa vad lumea unde am facut primii pasi, sa vad oamenii aceia un pic mai calzi alaturi de care am trait cele mai inedite, palpitante sau relaxante momente ale copilariei mele. Astept cu nerabdare sa retraiesc senzatia de liniste si siguranta, senzatia "cuibului protector", unde nimic nu-mi poate face rau... Ciudat cat de mult ma stapaneste sentimentul asta de dor si totusi imi place, pentru ca observ cum nimic nu se poate compara sau egala cu tresarirea pe care mi-o produce numai gandul ca in cateva ore o sa fiu primita cu bratele deschise de casa aceea plina de caldura si de doi oameni care ma iubesc enorm de mult. Ma reintorc la "radacini", dupa o vreme destul de mare, cu o mica frica de micile modificari ce au avut loc in lipsa mea si totusi sunt sigura ca toata fiinta mea le va indragi fara sa opuna rezistenta. Scriu si mai arunc o privire spre ceas, mi se pare ca trece mai greu timpul si tind sa cred ca imi face in ciuda sau poate doar sunt eu prea nerabdatoare sa primesc acea imbratisare calda...nu stiu.

Cautam

Mereu cautam, lucruri banale sau importante, simple sau complicate, ca intr-un final toata viata noastra sa se rezume la asta. Totul arata ca un imens google uman: cautari si accesari continue. Atunci cand spunem ca am gasit ce ne-am dorit, nu dureaza mult pana incepem o noua cautare, a unui alt lucru. Ceva ne face sa nu ne oprim niciodata, dorinta de gasi mereu ceva nou, sau sa redescoperim ceva uitat ne alimenteaza dorinta de viata, dorinta de a trai. Privind de pe margine observam cat de ilari suntem, pentru ca, ironic, viata ne scoate in cale mereu lucrurile/persoanele ce ne fac bine sau ne pot aduce fericirea si totusi rar se intampla sa vedem asta, obsesia pentru cautare orbindu-ne. Cateodata invatam din cautarile celor dinaintea noastra si astfel sansele sa observam ce este cu adevarat important cresc. Cred ca, apogeul cautarilor absurde ale spiritului uman prind un contur sublim in momentele rare in care vede si pretuieste ceea ce ii este dat.