Colturi de rai?!

De fapt, Romania cu peisajele ei minunate, pline de farmec si savoare ce iti imbie simturile la fiecare pas. Probabil ca, toti observam cum purtarea oamenilor este schimbata dincolo de stratul de aer foarte poluat din Bucuresti. Fie ca locuiesti in aceste locuri minunate, fie ca esti in trecere pe acolo, fruntea nu poate sa stea "incretita" si.... cred ca trebuie sa pun stop si sa va arat cateva fotografii (facute de amatorul din mine, pt ca adevaratul artist a lipsit, din pacate, din excursie):

"Radacinile" fiintei mele

Iubesc calatoriile, sa vad locuri noi, sa fiu activa si sa nu stau mereu in acelasi loc si totusi de cateva zile nimic nu ma atrage mai tare decat sa ma reintorc in locul in care m-am nascut, locul pe care il stiu atat de bine, incat nici nu trebuie sa deschid ochii si totusi ma pot deplasa fara probleme. Vreau sa simt iar caldura cuvantului "acasa", sa vad lumea unde am facut primii pasi, sa vad oamenii aceia un pic mai calzi alaturi de care am trait cele mai inedite, palpitante sau relaxante momente ale copilariei mele. Astept cu nerabdare sa retraiesc senzatia de liniste si siguranta, senzatia "cuibului protector", unde nimic nu-mi poate face rau... Ciudat cat de mult ma stapaneste sentimentul asta de dor si totusi imi place, pentru ca observ cum nimic nu se poate compara sau egala cu tresarirea pe care mi-o produce numai gandul ca in cateva ore o sa fiu primita cu bratele deschise de casa aceea plina de caldura si de doi oameni care ma iubesc enorm de mult. Ma reintorc la "radacini", dupa o vreme destul de mare, cu o mica frica de micile modificari ce au avut loc in lipsa mea si totusi sunt sigura ca toata fiinta mea le va indragi fara sa opuna rezistenta. Scriu si mai arunc o privire spre ceas, mi se pare ca trece mai greu timpul si tind sa cred ca imi face in ciuda sau poate doar sunt eu prea nerabdatoare sa primesc acea imbratisare calda...nu stiu.

Cautam

Mereu cautam, lucruri banale sau importante, simple sau complicate, ca intr-un final toata viata noastra sa se rezume la asta. Totul arata ca un imens google uman: cautari si accesari continue. Atunci cand spunem ca am gasit ce ne-am dorit, nu dureaza mult pana incepem o noua cautare, a unui alt lucru. Ceva ne face sa nu ne oprim niciodata, dorinta de gasi mereu ceva nou, sau sa redescoperim ceva uitat ne alimenteaza dorinta de viata, dorinta de a trai. Privind de pe margine observam cat de ilari suntem, pentru ca, ironic, viata ne scoate in cale mereu lucrurile/persoanele ce ne fac bine sau ne pot aduce fericirea si totusi rar se intampla sa vedem asta, obsesia pentru cautare orbindu-ne. Cateodata invatam din cautarile celor dinaintea noastra si astfel sansele sa observam ce este cu adevarat important cresc. Cred ca, apogeul cautarilor absurde ale spiritului uman prind un contur sublim in momentele rare in care vede si pretuieste ceea ce ii este dat.

Stranger

Toti parintii isi invata copii sa nu vorbeasca cu strainii, dar cine ne este cu adevarat strain? Spunem despre oamenii pe care ii intalnim pe strada, din metrou sau diferite locuri ca sunt straini si totusi daca ne-am vazut o singura data asta nu inseamna ca i-am intalnit si nu ne mai sunt straini? Oare nu devin cunoscuti? Presupun ca intreaga situatie este interpretabila, asemeanea tuturor lucrurilor de altfel. Intr-un moment inconstient, ar spune cei mai multi, am acceptat sa vorbesc si sa intalnesc un strain. Nu a fost rau, din contra discutiile au fost interesante, cu toate ca unele principii mi-au fost “daramate” de exemple concrete si in urma lor a trebuit sa construiesc altele. Lucrurile capata noi forme, in urma unei astfel de experiente(comunicare cu un om “strain”, schimb de idei si modalitati de a vedea viata, altceva decat tot ce inseamna obisnuit si cotidian ).

Walking in the rain...

Eram prinsa de vraja cartii in momentul in care aud cum picaturi din ce in ce mai mari incep sa loveasca strada prafuita, instant imi vine in minte vorba plina de umor a strabunicii mele "Dumnezeu uda asfaltul de la oras sa creasca tocurile la cocoane,mama", deosebita femeie retrasa si umila, dar cu o intelepciune si o putere de viata enorma. Un zambet imi apare pe chip in timp ce imi imaginez vorba...hmmm, tind sa cred ca avea dreptate tocurile sunt din ce in ce mai mari, nu credeti?! Oricum sunetul din ce in ce mai aprins ma face sa-mi indrept privirea spre geam: picaturile se izbesc cu putere si apar jocuri cristaline, nesfarsite, atat de simple si totusi ma fascineaza... imi plac la nebunie. Incepe sa se linisteasca, exact ca o femeie furioasa ce dupa zece minute in care tipa si se agita vertiginos cade intr-o discutie normala si calma (ciudate fiinte suntem), iar picaturile parca devin perfecte, egale, sfarsind cu acelasi sunet atunci cand lovesc asfaltul incins. Ma ridic, ma indrept spre geam, privesc cum picaturile se aduna in mici baltoace in curte si toata mintea incepe sa se "agite", e prea atragatoare toata imaginea... Nu mai stau pe ganduri, ies afara si un aer un pic mai rece ma face sa reactionez ca o pisica, dar totusi fac primul pas: desculta pun piciorul pe pamant si simt cat este de cald, apoi imi indrept atentia spre cea mai apropiata gramada de picaturi si ca un copil ce vede pentru prima data o jucarie fug spre ea si las apa sa-mi racoreasca pielea (mult prea alba in comparatie cu pamantul), ma amuza contrastul, iar cei ce ma vad incep sa-mi spuna sa intru in casa ca o sa racesc. Copilaresc gestul, dar ma impotrivesc si incep sa sparg suprafata tuturor gramajoarelor de apa, cu o fericire nebuna. Dupa cateva minute ma linistesc si intru in casa... acum pot sa ascult in continuare sunetul imbietor al ploii

Momente

Fiecare clipa este unica si speciala in felul ei, iar atunci cand se contopesc mai multe clipe totul devine minunant...Doua zile, doua momente, doua lucruri ce mi-au facut sufletul sa zambeasca. Unul imi pune sangele in miscare, spiritul imi este mai liber ca niciodata, iar momentul in care cobor din imbratisarea sa doar ma indeamna sa o iau de la capat si sa nu ma mai opresc. Iar al doilea a aparut spontan, iar pana sa-mi dau seama de intreaga situatia simteam cum pamantul sta in mana mea, iar eu il pot controla cu usoare miscari...
Momente oferite de oameni, ce stiu cu adevarat semnificatia cuvantului "om", ce stiu sa aduca un zambet pe buzele unui prieten, ce stiu sa se gandeasca si sa-i pretuiasca pe ceilalti.

Privesc...

in gol dupa parerea unora,dar totusi urmaresc cum viata alearga si se joaca cu oamenii. Vad cum sunt ridicati pe varfurile fericirii, coborati in abisurile tristetii sau se zbat sa-si mentina echilibrul intre cele doua. Privesc lucrurile simple din jurul meu si-mi dau seama cat de mult ma fascineaza, ma obliga sa le ador, sa traiesc...in ritmul meu, cu pasii cunoscuti si coregrafia mea. Si totusi nu sunt singura in acest dezmat al miscarilor, cei ce ma inconjoara participa si ei, zambesc, traiesc, se agita. Toti traim asta, mai mult sau mai putin constienti... e superb, doar aruncati o privire.

Inceput firav...

Socializez,comunic,visez si sper...asa sunt eu, un suflet liber, ce iubeste oamenii si viata. Pretuiesc clipele si le multiplic pe cat posibil (stiu, exprimarea a sunat foarte matematic si reprezinta urmele evolutiei din trecut). Si totusi de ce am simtit nevoia sa-mi astern gandurile pe taste... usor, ca-n somn, intr-un miros de tei? Pentru ca simteam nevoia sa spun ceea ce simt fara sa fiu nevoita sa suport diferite priviri... uimite, indraznete, ironice sau cel mai rau dezamagite.

Nu ma ascund in spatele unei lumi virtuale,doar ofer o parte din ceea ce reprezinta pentru mine cuvantul EU...