Eram prinsa de vraja cartii in momentul in care aud cum picaturi din ce in ce mai mari incep sa loveasca strada prafuita, instant imi vine in minte vorba plina de umor a strabunicii mele "Dumnezeu uda asfaltul de la oras sa creasca tocurile la cocoane,mama", deosebita femeie retrasa si umila, dar cu o intelepciune si o putere de viata enorma. Un zambet imi apare pe chip in timp ce imi imaginez vorba...hmmm, tind sa cred ca avea dreptate tocurile sunt din ce in ce mai mari, nu credeti?! Oricum sunetul din ce in ce mai aprins ma face sa-mi indrept privirea spre geam: picaturile se izbesc cu putere si apar jocuri cristaline, nesfarsite, atat de simple si totusi ma fascineaza... imi plac la nebunie. Incepe sa se linisteasca, exact ca o femeie furioasa ce dupa zece minute in care tipa si se agita vertiginos cade intr-o discutie normala si calma (ciudate fiinte suntem), iar picaturile parca devin perfecte, egale, sfarsind cu acelasi sunet atunci cand lovesc asfaltul incins. Ma ridic, ma indrept spre geam, privesc cum picaturile se aduna in mici baltoace in curte si toata mintea incepe sa se "agite", e prea atragatoare toata imaginea... Nu mai stau pe ganduri, ies afara si un aer un pic mai rece ma face sa reactionez ca o pisica, dar totusi fac primul pas: desculta pun piciorul pe pamant si simt cat este de cald, apoi imi indrept atentia spre cea mai apropiata gramada de picaturi si ca un copil ce vede pentru prima data o jucarie fug spre ea si las apa sa-mi racoreasca pielea (mult prea alba in comparatie cu pamantul), ma amuza contrastul, iar cei ce ma vad incep sa-mi spuna sa intru in casa ca o sa racesc. Copilaresc gestul, dar ma impotrivesc si incep sa sparg suprafata tuturor gramajoarelor de apa, cu o fericire nebuna. Dupa cateva minute ma linistesc si intru in casa... acum pot sa ascult in continuare sunetul imbietor al ploii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu